Predica de Sabat – 23 mai 2020

Iarna şi frigul au trecut. Vine vara şi căldura. O veni ea şi în inimă? Izolarea sau „arestul la domiciliu” s-a mai domolit. Distanţarea are o nouă nuanţă – cea voluntară, autoimpusă. Dar inimile, măcar ele, or fi ceva mai aproape?

Imnul creştin propus pentru deschidere: 11 – „Preasfinte Creator” sau 710 – „Oricâte vrăbii sunt pe gard”

Predica din acest Sabat are drept titlu o altă întrebare:

„Eşti prieten cu natura?”

Dumnezeu l-a făcut pe om şi apoi l-a aşezat în mijlocul naturii create tot de El. Natura era casa lui Adam şi a Evei. Creatorul le-a oferit frumuseţi de nedescris într-un mediu de vis, într-o armonie perfectă. Atât oamenii, cât şi toate celelalte creaturi (inteligente sau mai puţin inteligente), trebuiau să conviețuiască în înţelegere şi sprijin reciproc.

GÂNDUL CENTRAL AL PREDICII:

Natura ne înconjoară. O putem vedea sau, dimpotrivă, poate deveni „invizibilă”. Putem să o îngrijim, ori doar să ne folosim de ea, să o exploatăm şi să o neglijăm.

Cum o fi, oare, mai bine?

PRETEXTUL PREDICII:

Oamenii cred că sunt măsura tuturor lucrurilor. Ei sunt cei mai deştepţi, cei mai frumoşi, cei în jurul cărora se învârt toate lucrurile. Dumnezeu vrea să schimbe modul acesta de gândire afirmând că noi, „coroana creaţiunii”, avem de învăţat şi de la celelalte vieţuitoare „inferioare” nouă.

Iov 12:7-9  „Întreabă dobitoacele, și te vor învăța, păsările cerului, și îți vor spune; vorbește pământului, și te va învăța; și peștii mării îți vor povesti. Cine nu vede în toate acestea dovada că mâna Domnului a făcut asemenea lucruri? El ține în mână sufletul a tot ce trăiește, suflarea oricărui trup omenesc.”

Proverbe 6:6-8  „Du-te la furnică, leneșule; uită-te cu băgare de seamă la căile ei și înțelepțește-te! Ea n-are nici căpetenie, nici priveghetor, nici stăpân; totuși își pregătește hrana vara și strânge de ale mâncării în timpul secerișului.

Luca 12.24  „Uitați-vă cu băgare de seamă la corbi: ei nu seamănă, nici nu seceră, n-au nici cămară, nici grânar; și totuși Dumnezeu îi hrănește. Cu cât mai de preț sunteți voi decât păsările!”

Nu doar animalele, păsările, peştii sau insectele pot oferi lecţii minunate. Plantele şi copacii sunt dovezi ale altruismului. Ele oferă omului hrana necesară pentru traiul zilnic. Dar, dacă am ridica şi ochii în sus, perspectiva s-ar schimba şi mai mult:

Psalmii 19:1-6 „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui. O zi istorisește alteia acest lucru, o noapte dă de știre alteia despre el. Și aceasta fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit: dar răsunetul lor străbate tot pământul, și glasul lor merge până la marginile lumii. În ceruri El a întins un cort soarelui. Și soarele, ca un mire care iese din odaia lui de nuntă, se aruncă în drumul lui cu bucuria unui viteaz: răsare la un capăt al cerurilor și își isprăvește drumul la celălalt capăt; nimic nu se ascunde de căldura lui.”

Dacă privesc în sus, dacă mă uit în jur, dacă cercetez adâncimile apelor, ar trebui să văd un Dumnezeu care este plin de bunătate pentru o lume creată în cea mai perfectă armonie.

Psalmii 8:3-9  „Când privesc cerurile – lucrarea mâinilor Tale – luna și stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: Ce este omul, ca să Te gândești la el? Și fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puțin mai prejos decât Dumnezeu și l-ai încununat cu slavă și cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui: oile și boii laolaltă, fiarele câmpului, păsările cerului și peștii mării, tot ce străbate cărările mărilor. Doamne Dumnezeul nostru, cât de minunat este Numele Tău pe tot pământul!

Mi-aduc aminte de o revelaţie pe care am avut-o într-o tabără la munte, în vara anului 1996 sau 1997. Un conducător ne-a cerut tuturor participanților să ne luăm ceva pe care să stăm, să ne îndepărtăm câteva zeci de metri de locul taberei şi apoi, timp de 30 de minute să ne uităm cu atenţie la ceea ce vedeam doar într-un metru pătrat de iarbă. La început puteam privi doar cu ochiul liber, apoi aveam voie să privim acelaşi covor verde şi cu lupa. După ce am folosit lupa, perspectiva din care priveam eu iarba s-a schimbat radical. Lumea naturală a căpătat o altă dimensiune în viaţa mea.

După câţiva ani, împreună cu nişte prieteni, am avut marele privilegiu de a participa la o tabără cu totul specială, în Delta Dunării. Până atunci vedeam aproape toate păsările ca având culori cernite sau cel mult nuanţe comune de maroniu cu puţin gălbui. Credeam că păsările colorate sunt aciuate doar prin alte ţări. După câteva zile petrecute în natură, şi după ce am navigat pe braţele tainice ale deltei, mi-am demontat încă o prejudecată. Păsările sunt multe ca specii, frumoase şi unele chiar viu colorate.

Versetele cheie:

Romani 1:20-21  „În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Așa că nu se pot dezvinovăți; fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit; ci s-au dedat la gândiri deșarte, și inima lor fără pricepere s-a întunecat.”

Când priveşti iarba, ce sentiment ţi se naşte în inimă? Când priveşti animalele, ce-ţi trece prin cap? Când te uiţi la cer, ce sentiment te cuprinde? Când te uiţi la tine, ce-ţi vine să afirmi?

Încă mai vezi iarba doar ca pe un covor ce trebuie distrus? În continuare priveşti animalele doar ca sursă de hrană? Cerul încă ţi se pare doar o sursă de intemperii? Mai crezi că eşti singurul căruia i se cuvin toate şi în jurul căruia gravitează tot ce există?

În spatele naturii este Dumnezeu. Natura este un cadru pentru a trăi frumos.

Pentru ca să vedem frumusețea naturii, trebuie să ne uităm cu „băgare de seamă”. Ca să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi să vedem frumusețea caracterului Său, trebuie să manifestăm aceeaşi „băgare de seamă”.

Paragrafe inspirate:

„Natura și revelația mărturisesc deopotrivă despre dragostea lui Dumnezeu. Tatăl nostru ceresc este izvorul vieții, al înțelepciunii și bucuriei. Priviți la lucrurile minunate și frumoase din natură! Gândiți-vă la minunata lor adaptare nu numai la nevoile și fericirea omului, ci ale tuturor creaturilor! Lumina soarelui și ploaia care înveselesc și reîmprospătează pământul, dealurile, mările și câmpiile, toate ne vorbesc despre Iubirea Creatorului. Dumnezeu este Acela care are grijă de nevoile zilnice ale tuturor făpturilor Sale. În cuvinte frumoase psalmistul spune:

“Ochii tuturor nădăjduiesc în Tine, Și Tu le dai hrana la vreme. Îți deschizi mâna, Și saturi după dorință tot ce are viață”.  Psalmii 145:15.16.

Dumnezeu a făcut pe om în mod desăvârșit sfânt și fericit; pământul, așa minunat cum a ieșit din mâna Creatorului, nu purta nici o urmă de decădere sau umbră de blestem. Călcarea legii lui Dumnezeu: legea iubirii: aceasta a adus nenorocire și moarte. Și totuși, în mijlocul suferințelor care sunt un rezultat al păcatului este descoperită dragostea lui Dumnezeu. Este scris că Dumnezeu a blestemat pământul din cauza omului. (Geneza 3, 17.) Spinii și pălămida: dificultățile și încercările care au făcut ca viața lui să fie plină de trudă și grijă: au fost rânduite însă spre binele său, ca o parte a disciplinei necesare în planul lui Dumnezeu pentru ridicarea păcătosului din ruina și degradarea aduse de păcat.  Lumea, deși decăzută, nu este toată numai necaz și mizerie. Chiar în natură se află solii de nădejde și mângâiere. Scaieții sunt plini de flori iar spinii sunt acoperiți cu trandafiri.

“Dumnezeu este iubire” este scris pe fiecare boboc de floare ce stă să se deschidă, pe fiecare fir de iarbă ce se ridică. Păsărelele încântătoare care fac să răsune aerul cu trilurile lor înveselitoare, florile atât de delicat colorate care în desăvârșirea lor își răspândesc parfumul, copacii falnici ai pădurii cu bogatul lor frunziș de un verde viu: toate mărturisesc despre grija părintească și iubitoare a Dumnezeului nostru și despre dorința Sa de a face fericiți pe copiii Săi.” (E. G. White – Calea către Hristos, pag. 9-10)

„Cei doi care alcătuiau perechea cea sfântă nu erau numai copii sub grija părintească a lui Dumnezeu, ci și învățăcei, primind învățături din partea Atotînțeleptului Creator. Ei erau vizitați de îngeri și aveau posibilitatea comunicării cu Făcătorul lor fără nici o perdea despărțitoare între ei. Erau plini de vigoarea ce venea de la pomul vieții și puterea lor intelectuală nu era decât cu puțin mai prejos de aceea a îngerilor. Tainele universului vizibil, “minunile Aceluia a cărui știință este desăvârșită” (Iov 37, 16), le ofereau un izvor inepuizabil de învățătură și bucurie. Legile ce acționează în natură și care au constituit obiectul de studiu al oamenilor timp de șase mii de ani erau deschise înțelegerii minții lor de către Cel veșnic, Inițiatorul și Susținătorul a toate. Ei vorbeau cu frunzele, cu florile și cu pomii, culegând de la fiecare secretele vieții lor. Adam era un bun cunoscător al fiecărei creaturi, de la puternicul leviatan, ce se joacă în valurile mării, și până la insectele ce plutesc în razele de soare. Fiecăreia dintre ele Adam i-a dat un nume, el fiind cunoscător al naturii și obiceiurilor lor. Slava lui Dumnezeu din ceruri, lumile nenumărate în mișcarea lor ordonată, “plutirea norilor”, tainele luminii și ale sunetului, ale zilei și ale nopții — toate erau deschise studiului primilor noștri părinți. Pe fiecare frunză a pădurii sau pe fiecare piatră din munți, în fiecare stea strălucitoare, pe pământ, în aer și pe cer, era scris numele lui Dumnezeu. Ordinea și armonia creațiunii le vorbeau despre înțelepciunea și puterea Celui infinit. Ei descopereau totdeauna ceva atrăgător care le umplea inimile cu o mai profundă iubire, făcându-i să izbucnească în cuvinte de mulțumire și recunoștință.” (E. G. White – Patriarhi și profeți, pag. 50)

„Iosif, un păstoraș care avea grijă de turmele tatălui său — viața lui simplă și curată favorizase dezvoltarea atât a puterii fizice, cât și a minții. El câștigase acea tărie a minții și viețuirea fermă după principii prin comuniunea cu Dumnezeu, prin natură și din studiul marilor adevăruri transmise din tată-n fiu ca o comoară sfântă.” (E. G. White – Educație, pag. 52)

„Viața în aer liber este bună pentru trup și minte. Ea este medicamentul lui Dumnezeu pentru refacerea sănătății. Aerul curat, apa bună, lumina soarelui, peisajele frumoase toate acestea sunt mijlocele Sale pentru reînsănătoșirea celor bolnavi pe căi naturale.  …

Este mai de preț decât argintul sau aurul faptul că bolnavii se pot întinde la soare sau la umbra pomilor. și ori de câte ori se ivește ocazia, cei care au grijă de aceștia ar putea să extragă lecții despre dragostea lui Dumnezeu din lucrurile din natură, de la copacii cei falnici, de la iarba ce crește și de la minunatele flori. Fiecare mugur și fiecare floare ce înflorește constituie o expresie a iubirii lui Dumnezeu față de copiii Săi. Îndreptați-vă către Cel de sus, a cărui mână a făcut lucrurile frumoase ale naturii.” (E. G. White – Lucrarea misionară medicală, pag. 233)

Isus, Învățătorul ceresc, nu s-a ținut la distanță de fiii oamenilor; ci pentru ca ei să beneficieze, El a venit din cer pe pământ, acolo unde erau ei, pentru ca sfințenia și curăția Lui să poată străluci pe calea tuturor și să lumineze calea către cer. Răscumpărătorul lumii a căutat să facă lecțiile Sale de instruire clare și simple, pentru ca toți să poată înțelege. În general, pentru cuvântările Sale, El a ales aerul liber. Nici un fel de ziduri nu ar fi putut cuprinde mulțimea care mergea după El; dar avea motive speciale să Se retragă în crânguri și pe malul mării spre a preda lecțiile și instrucțiunile Sale. Acolo El putea să aibă o priveliște largă asupra peisajului și putea să folosească obiectele și scenele cu care cei cu traiul smerit  erau obișnuiți, spre a ilustra importantele adevăruri pe care le aducea la cunoștința lor. Cu lecțiile Lui de învățătură, El asocia lucrările lui Dumnezeu, din natură. Păsările care, fără grijă își intonau vesele cântecele, florile văilor care străluceau în frumusețea lor, crinii care se odihneau în curăția lor, pe oglinda lacului, pomii înalți, ogorul cultivat, grânele unduitoare, pământul sterp, pomul care n-a făcut rod, dealurile veșnice, fluviul clocotitor, apusul de soare, care nuanțează și înfrumusețează cerurile — pe toate acestea El le-a folosit spre a imprima în ascultătorii Săi adevărul divin. El a legat lucrările lui Dumnezeu, din cer și de pe pământ, cu cuvintele prin care a dorit să le imprime în mintea lor, încât, când aveau să privească la lucrările minunate ale lui Dumnezeu din natură, învățăturile Lui să poată fi împrospătate în memoria lor.” (E. G. White – Mărturii pentru comunitate, vol. 2, pag. 579)

„Sigiliul Dumnezeirii descoperit pe paginile revelației se vede și pe munții ce se înalță spre cer, pe câmpiile roditoare, pe întinsul și adâncul ocean. Lucrurile din natură îi vorbesc omului despre iubirea lui Dumnezeu, Creatorul său.  El ne-a legat de Sine prin nenumărate semne în cer și pe pământ. Lumea aceasta nu este alcătuită doar din dureri și suferință. “Dumnezeu este iubire” — stă scris pe fiecare boboc ce se deschide, pe fiecare potiraș de floare, pe fiecare fir de iarbă. Cu toate că blestemul păcatului a făcut ca pământul să dea spini și mărăcini, mărăcinii poartă flori, iar spinii sunt ascunși de trandafiri. Toate lucrurile din natură mărturisesc despre grija duioasă, părintească, a Dumnezeului nostru și despre dorința Lui de a-i face fericiți pe copiii Săi. Când poruncește sau oprește ceva, El nu face aceasta numai pentru a-și dovedi autoritatea, ci în tot ce face are în vedere numai binele copiilor Săi. El nu le cere să renunțe la nimic ce le-ar fi spre binele lor dacă l-ar păstra.” (E. G. White – Patriarhi și profeți, pag. 599)

„Cine ar putea să cântărească roadele anilor acelora de muncă și pribegie printre colinele singuratice? Legătura cu natura și cu Dumnezeu și grija pentru turmele sale umile trebuia nu numai să formeze caracterul lui David și să influențeze viața lui de mai târziu, ci, prin psalmii dulcelui cântăreț al lui Israel, trebuia să aprindă în toate veacurile viitoare iubirea și credința în inima poporului lui Dumnezeu și să-l apropie de inima veșnic iubitoare a Aceluia în care trăiesc toate făpturile Sale.”  (E. G. White – Patriarhi și profeți, pag. 642)

„Ocupație care va ascuți mintea și va înnobila caracterul — În cultivarea pământului, lucrătorul serios va descoperi că înaintea lui se deschid comori la care nici nu a visat. Nimeni nu va avea succes în agricultură sau grădinărit fără a da atenție legilor care sunt implicate. Trebuie studiate nevoile speciale ale fiecărui soi de plante. Fiecare soi are nevoie de un anumit sol, de un anumit fel de îngrijire, iar respectarea acestor legi constituie cheia succesului. Atenția necesară la transplantarea răsadurilor, astfel ca nici un fir de rădăcină să nu fie înghesuit sau așezat rău, grija pentru plantele tinere, curățirea și udarea,  protejarea de frig în timpul nopții și de soare în timpul zilei, îndepărtarea buruienilor, ferirea de boli și de atacul insectelor, pregătirea și aranjarea, toate acestea nu numai că ne învață lecții importante privind dezvoltarea caracterului, însă chiar lucrarea aceasta în sine este un mijloc de dezvoltare. Cultivând grija, răbdarea, atenția față de detalii, ascultarea față de lege, se dobândește cea mai importantă educație. Contactul continuu cu misterul vieții și dragostea față de natură, ca și grija necesară față de aceste obiecte frumoase ale creațiunii lui Dumnezeu vor ascuți mintea și vor rafina și înnobila caracterul..” (E. G. White – Căminul adventist, pag. 142)

Dumnezeu se lasă descoperit în natură.

„Caracterul lui Dumnezeu descoperit prin lucrările Sale. — Natura este o putere, dar Dumnezeul naturii este nelimitat în putere. Prin lucrările Sale este explicat caracterul Său. Cei care Îl judecă pe Dumnezeu privind lucrarea mâinilor Sale, și nu pe baza presupunerilor marilor oameni, vor vedea prezența Sa în toate lucrurile. Ei văd zâmbetul Său în lumina voioasă a soarelui și dragostea și grija Sa față de om, în câmpiile bogate din timpul toamnei. Chiar și podoabele pământului, așa cum sunt văzute în iarba de pe pajiștile verzi, în florile frumoase de toate nuanțele și în pomii înalți și diferiți ai pădurii, toate mărturisesc despre grija părintească plină de duioșie a Dumnezeului nostru și despre dorința Sa de a-i face fericiți pe copiii Săi.” (E. G. White – Solii alese, vol. 3, pag. 169)

COMENTARII:

Unii, mici fiind, au crezut că pisica are coadă pentru a fi prinsă mai uşor. Alţii s-au „distrat” smulgând antenele, aripile sau picioarele unor insecte. Mulţi se „relaxează” înfingând cârligul în gura peştilor (mă refer exclusiv la pescuitul sportiv şi nu la cel pentru asigurarea hranei). Sunt şi persoane care cresc animale doar pentru a câștiga bani grei din pariuri „sportive”. Foarte mulţi privesc la natura creată de Dumnezeu ca fiind o sursă inepuizabilă de plăceri, de liniştire a unor pofte nelimitate sau de exploatare fără niciun fel de discernământ.

Nu fac parte din vreun partid politic „ecologist”. Dar ştiu cu tărie că Dumnezeu nu ne-a făcut şefi peste natură, ci ne-a făcut administratori ai ei. Ştiu, de asemenea, şi ceea ce spune Creatorul întregului univers prin ucenicul Ioan:

Apocalipsa 11:18  „Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morți, să răsplătești pe robii Tăi proroci, pe sfinți și pe cei ce se tem de Numele Tău, mici și mari, și să prăpădești pe cei ce prăpădesc pământul!”

Expresia: „să prăpădești pe cei ce prăpădesc pământul” ar trebui să ne dea mai mult de gândit. Această afirmaţie are menirea de a ne face mult mai responsabili. De ce nu, să fim mai ecologişti! Să nu mai aruncăm gunoaiele oriunde şi oricum. Să reciclăm cât mai multe resurse naturale. Să nu facem risipă de curent electric, de apă, de gaz, de combustibil etc.  – chiar dacă le putem plăti. Să protejăm animalele şi să le respectăm dreptul la viaţă (cel puţin al acelora care nu ne fac nici un rău).

APEL:

Natura este casa noastră. Aşa cum nu ne dorim distrugerea locuinţei (indiferent în ce modalitate s-ar produce ea), tot aşa nu ar trebui să acceptăm ideea că putem distruge încet-încet casa noastră mai mare. Depindem de ea pentru că aşa ne-a creat Dumnezeu – în interdependenţă.

A venit timpul să-L redescoperim pe Dumnezeu în natură. Totodată, a venit timpul când să redescoperim natura creată de Dumnezeu. Să privim la tot ceea ce a făcut Dumnezeu ca fiind cea mai mare binecuvântare şi cea mai mare demonstrare a dragostei Sale faţă de noi.

Să ne ajute Dumnezeu să demonstrăm că Îl iubim şi că Îl respectăm iubind şi respectând natura!

AMIN!

Imnul creştin propus pentru încheiere: 709 – „Cine oare ne-a creat?”

Cu inimă sinceră, pastor Viorel Dascălu.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.