Si plantele plâng

Iov 5:18  „El face rana, si tot El o leaga; El raneste si mana Lui tamaduieste.”

Multe dealuri din tara noastra sunt pline cu vita-de-vie.

Inca din primele zile ale primaverii, cei care ingrijesc aceasta planta deosebita, merg pentru a-si incepe treaba. Primul lucru era taierea lastarilor. Cu o foarfeca speciala, ei taie necrutator cea mai frumoasa parte a crengilor.

In zilele urmatoare, vita-de-vie va plange in sensul cel mai adevarat al cuvantului. De la capatul fiecarei crengute „mutilate” va picura cate o „lacrima”. Este vorba de seva abundenta care incepe sa circule prin vasele conducatoare ale vitei si ajunge la portiunea taiata brusc de foarfeca necrutatoare. Dupa acest incident ii trebuiesc doua-trei zile sa se cicatrizeze.

Pentru cei care se pricep, acest lucru nu este ceva iesit din comun. Ei stiu ca fara aceasta mica istorie a „durerii” nu poate fi vorba despre o perioada a „culesului”. Aceasta durere de moment nu face altceva decat sa garanteze rodul de la sfarsitul verii. Gradinarul stie ca a-si scuti via de aceasta „operatie” inseamna a fi dusmanul ei. Fara asta, via nu va avea un rod bogat in anul respectiv si este foarte sigur ca intr-un timp foarte scurt va deveni un simplu lemn de foc.

Daca un gradinar ar fi impresionat de „lacrimile” viei pe care o ingrijeste, el i-ar face mai mult rau decat daca i-ar taia lastarii asa cum trebuie. De fapt, adevarata lui iubire se manifesta atunci cand priveste dincolo de durerea de moment si vede in lastarul gol, fara frunze, creanga incarcata cu fructe dulci. Iubeste cu adevarat atunci cand taie si scapa de la moarte sigura.

Noi suntem via lui Dumnezeu, iar El ne iubeste mai mult decat ar putea intelege cineva vreodata. E nevoie insa de privirea credintei pentru ca ochii nostri sa poata privi dincolo de incercarile care vin si scot din noi, intr-o forma superba, dorinta de a depinde de Dumnezeu. Lacrimile care curg acum sunt focul in care aurul credintei noastre incepe sa fie curatat.

Este adevarat ca de multe ori, in necaz, ridicam mari semne de intrebare spre Dumnezeu si strigam: „De ce, Doamne? De ce tocmai mie mi se intampla?”

Se poate intampla ca, din cauza ochilor nostri tulburati de atatea lacrimi, sa nu vedem ceea ce urmareste Dumnezeu: binele nostru vesnic.

Increde-te in El orice-ar fi! Sa nu uiti niciodata ca El raneste, dar leaga ranile si este acolo cu tine, in suferintele tale. Si toate aceste lucruri lucreaza spre binele tau.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *