Se naşte-n capitală un prinţ, un fiu de rege
Al treilea-n rând la număr, ce chipul tot şi-l drege.
E Absalom cel falnic, cu mama… din străine
Luată chiar de David spre rău, şi nu spre bine.
Iar tot ce se întâmplă-i pe panta cea greşită
Căci sora lui frumoasă, Tamar este râvnită
De fratele său vitreg ce chiar o necinsteşte
Şi-o face de ocară… spunând că o iubeşte.
Dar fapta cea urâtă nu poate fi uitată
Iar ziua răzbunării se-apropie pe dată;
Amnon, nelegiuitul devine ţintă clară
Şi Absalom, cu ură, îl prinde şi-l omoară.
Apoi, să-şi scape viaţa el fuge, emigrează
Dar David îl iubeşte… căci inima-i e trează
Şi-ar vrea să-l aibă iarăşi la masă lângă sine
Să nu mai fie ură, să se-nţeleagă bine.
Trei ani a fost exilul. Doi ani mai trec acasă
Când pare că lui David de Absalom nu-i pasă
Nu vrea să-i vadă faţa; Ioab se interpune
Ca între prinţ şi rege să fie toate bune.
Dar Absalom e mândru, frumos şi plin de sine
Crezând că tot ce face e drept, cinstit şi bine
Se-aşează lângă poartă, cercând să amăgească
Pe cei mai slabi la minte ca rege să-l dorească.
Acuză fără simţuri… de rău tata-şi vorbeşte
Şi-l critică pe faţă, trădându-l mişeleşte
El vrea s-ajungă mare, să fie împăratul
Ce totul să comande şi să-şi supună statul.
Şi anii trec în grabă. Răul încet se coace
Iar Absalom în taină tot face şi desface…
Hebronul este locul ales spre uneltire
Când se proclamă rege cu fast şi nesimţire.
Iar David se retrage şi-şi lasă-mpărăţia
Pe mâna celui care l-a stăpânit prostia.
Războiul chiar începe iar fiul, răzvrătitul
Îl caută pe tată căci îi vrea doar sfârşitul.
Şi Domnul intervine… iar sfaturile bune
Ce-s de la El pornite au miez de-nţelepciune.
Înfrântul… Absalom e. El păru-şi încâlceşte
În crengi şi calul fuge, dar, încă mai trăieşte.
Îl spânzură pe tânăr stejarul cu pricina
Căci el e îngâmfatul… şi doar la el e vina
Că a urât pe tatăl, chiar de n-avea vreo scuză,
Dar Domnul Cel din ceruri pe vinovat l-acuză.
Un om vede şi spune, Ioab primeşte ştire
Că Absalom e-n viaţă cu capul prins… de fire.
În grabă dar se duce ministrul la copacul
Ce-l spânzură pe tânăr şi… îşi sloboade arcul.
Şi chiar de-a fost poruncă de rege clar rostită
Ca să o ştie oricine, ea nu a fost păzită.
Da. Absalom sfârşeşte. Iar moartea-i de ocară.
Căci cine-i răzvrătitul… va trebui să moară.
© Viorel Dascalu 2012