Când Iosif i-a adus pe-ai săi
Să-şi ducă traiul în Egipt,
Erau de foame anii răi…
Dar la robie, n-a gândit!
Doar bine, sigur le-a promis
Mâncare, bani şi meserii;
Dar peste-o vreme el s-a stins
Şi-ai lui căzură în robii.
Robia muncii i-a trudit
Şi i-a făcut să n-aibă har.
Robia hranei i-a-ndoit
În pofte fără de hotar.
Apare Moise… ba şi-Aaron,
Trimişi fiind de Dumnezeu
Să ceară clar lui Faraon
Un trai mai bun pentru evreu.
Să fie liberi, Domnu-a vrut,
Să se închine cu ai lor.
Să nu mai ştie de durut
Ci doar de un Liberator.
Dar Faraon s-a-mpotrivit
Să plece robii prin pustii,
Şi… nu la bine s-a gândit
Ci la succes şi bogăţii.
Astfel veniră zece plăgi
Să moaie durul împărat,
Chiar Domnul varsă din desăgi
Ceva ce nu-i de aşteptat.
Iar Faraon cel împietrit,
Pierzând pe fiu-ntâi de-acas,
Promite chiar ce n-a gândit
Şi spune: „Chiar acum vă las!”
Evreii, pregătiţi de drum,
Erau chiar gata de plecat;
Ştiau că-i timpul cel mai bun,
De-aceea nici nu s-au culcat.
Ba, tot Gosenul era treaz
Având un lucru de-mplinit,
Să le-amintească de necaz
Ei au mâncat ceva, grăbit.
Adus din timp, în casa lor,
Ei îndrăgeau un mic cârlan
Extras din preajma oilor
Frumos, perfect şi de un an.
Atunci s-au strâns toţi lângă foc
Să frigă mielul cel plăpând,
Căci altfel viaţa le e-n joc
Şi pot să moară toţi la rând.
Chiar tocul uşii l-au „pictat”
Cu sânge de la mielul lor,
Căci cineva i-a controlat.
Era un înger… pierzător.
De ce să junghie un miel?
Ce se ascunde-n acest act?
Puteau să taie un viţel?
Ce reprezintă acest pact?
Când Dumnezeu a zis aşa,
Se lua în calcul doar un miel;
Căci jertfa lui reprezenta
Pe Fiul Sfânt… Emanuel.
Iar mielul, nici că se tăia
De-o poftă sau pentru plăceri;
Tăierea asta se făcea
În lacrimi şi în mari dureri.
Erau prea ataşaţi de miel,
Căci l-au ţinut în casa lor,
Ba chiar au şi dormit cu el
Şi i-au dat apă din ulcior.
Acum mieluţul lor jertfit
I-a liberat prin moartea lui
Să plece-n locul cel râvnit
Pământul Canaanului.
Şi au serbat cu ochii plânşi
Ieşirea din Egipt… evreii;
Dar peste-o vreme au fost prinşi
De ceaţa neagră a uitării.
Nu mai plângeau pe bietul miel
Şi nu mai suspinau cu-amar,
Ci doar băgau în pântecel
O carne… fără de habar.
Nu-L mai iubeau pe Sfântul Miel,
Ba plini de ură L-au jertfit:
Şi-au râs şi L-au bătut cu zel.
La urmă chiar L-au răstignit.
Şi-acum serbează unii aşa…
Că din străbuni au apucat:
Să aibă mult, că vor să bea
Şi masa plină… de mâncat.
De ce se taie-atâţia miei?
Ce se serbează deci de Paşti?
De ce sunt ouă în coştei
Şi datini despre iepuraşi?
Nici iepuri şi nici ouă roşi
Nu vei găsi prin Biblie;
Iar de-i întrebi pe cei „pioşi”
„De unde vin?”, se bâlbâie.
Lăsaţi pe Miel să fie viu
Nu-i vinovat că suntem răi
El este-al Tatălui Bun Fiu
Şi-i mântuieşte doar pe-ai Săi.
De vrem de Paşti ca să serbăm,
Să nu gândim la pântecel.
Umili, iubind să ne-adunăm,
Să fim alături… lângă Miel.
Iar El, trăind, ne va-nvăţa
Cum să trăim… aşa ca El
Şi-apoi acasă-n cer ne-o lua,
Să fim pe veci cu Blândul Miel.
© Viorel Dascalu 2014