Ziua 78 – E timpul să încetezi să te îngrijorezi și pur și simplu să ai încredere

De Sikhu Daco

„Când s-a născut primul meu copil, am citit tot ce mi-a căzut sub ochi cu privire la orice ar putea merge rău în primele luni de viață. La urma urmei, se spune: „Dacă știi, te poți pregăti”, nu?

Era un copil sănătos, născut la termen, cu zece degete și la mâini și la picioare și un scor Apgar excelent. Totuși, în timp ce priveam fața lui nevinovată, am fost lovită brusc de o conștientizare de nezdruncinat a fragilității vieții.

Pe măsură ce lectura mea vorace a progresat, am făcut cunoștință cu SIDS (sindromul de moarte subită a sugarului) și am început o căutare fără sfârșit pe internet. Fiecare articol pe care-l citeam, fiecare poveste personală despre pierderea unui copil prin SIDS a servit doar pentru a-mi crește îngrijorarea față de incapacitatea mea de a-l proteja pe cel mic. Acum citeam un articol care mă sfătuia să nu pun nimic în pătuțul bebelușului – nici măcar o pătură, sau un animal de pluș – pentru că poate duce la SIDS: pentru ca următorul articol să-mi povestească despre o mamă care a urmat întru totul sfatul oferit pentru a preveni SIDS, dar totuși s-a trezit într-o dimineață pentru a-și găsi copilul culcat fără viață în pătuțul lui.

Dar dacă acest lucru s-ar întâmpla copilului meu? Ce aș putea face diferit pentru a mă asigura că familia mea nu va avea niciodată o asemenea soartă? Somnul era obositor, pentru că mă trezeam la fiecare mișcare, fiecare gângurit, fiecare schimbare în respirația copilului meu. Fiind o soție iubitoare care subscrie la mottoul ”dacă îți pasă, împărtășești”, mi-am împărtășit îngrijorările soțului meu și în prima noapte în care fiul nostru a dormit mai mult de șase ore, soțul meu l-a trezit doar pentru a ne asigura că respiră. Ați înțeles situația – eram un ghem de îngrijorare!

Cu cât mă gândeam la cât eram de lipsită de putere să-mi protejez copilul de SIDS, cu atât mai clar a devenit pentru mine cât de slabe erau toate eforturile mele de a asigura siguranța, protecția și bunăstarea copilului meu. De fapt, nu puteam să-mi garantez propria bunăstare, ca să nu mai vorbim de cea a unui copil neajutorat!

Copleșită de sentimentul fragilității mele, m-am îndreptat către mama, care m-a îndreptat spre Isus. Cum a făcut-o? Cum poți să te odihnești vreodată atunci când există atât de multe lucruri de care să-ți protejezi copilul?

Răspunsul a fost simplu: Ai încredere în Isus!

”De fiecare dată când îți pui copilul să doarmă, încredințează-l în mâinile Dumnezeului care nu doarme și nici nu dormitează”, a  fost sfatul ei. ”Încredințați-l Domului în rugăciune și lăsați-l acolo”.

Îngrijorarea mea privind SIDS nu-l făcea pe fiul meu să fie mai în siguranță în fiecare noapte. Îmi oferea doar un fals sentiment de ”a fi făcut ceva” în legătură cu îngrijorarea mea, deoarece cheltuiam multă energie cu ea. Dar, în realitate, îngrijorarea mea nu a făcut nimic pentru a-l ajuta să respire toată noaptea.

Așa că Isus a întrebat: „Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge măcar un cot la înălțimea lui?” (Matei 6:27). Îngrijorările tale nu rezolvă problema, nu ameliorează situația. Dimpotrivă. În loc să contribuie cu ceva potrivit situației, îți întunecă judecata, diminuând discernământul și te face mai puțin capabil să te descurci cu stresul – oricare ar fi acesta.

Ești îngrijorat de bani. Ești îngrijorat de educația ta. Ești îngrijorat pentru copiii tăi. Ești îngrijorat pentru căsătoria ta. Ești îngrijorat de sănătatea ta. Ești îngrijorat de starea lumii și de efectele pe termen lung ale acestei pandemii COVID-19. Ești îngrijorat de viitor și te gândești încotro s-o iei. Ești îngrijorat că te îngrijorezi prea mult. Nu se oprește niciodată!

Iată ce are de spus Ellen White:

Dacă luăm noi conducerea lucrurilor pe care trebuie să le facem și ne bizuim pe priceperea noastră ca să izbutim, ne luăm o sarcină pe care Domnul nu ne-a dat-o și încercăm s-o purtăm fără ajutorul Său. Noi luăm asupra noastră o responsabilitate care Îi aparține lui Dumnezeu, așezându-ne în felul acesta în locul Său. Se poate să ne îngrijorăm și să bănuim primejdia și pierderea care vor veni asupra noastră. Dar, dacă credem într-adevăr că Domnul ne iubește și vrea să ne facă bine, vom înceta să ne mai frământăm în ce privește viitorul. Ne vom încrede în Dumnezeu, așa cum se încrede un copil într-un părinte iubitor. Atunci frământările și chinurile noastre vor pieri, pentru că voința noastră este cuprinsă în voința lui Dumnezeu.” (E. G. White — Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pag. 100, 101 (1896).

Într-o lume păcătoasă, putem fi siguri că vor apărea situații provocatoare. Înțelepciunea lumească spune că cea mai bună modalitate de a fi pregătiți pentru orice calamitate este aceea de a ne educa pe noi înșine cât mai mult posibil – prevenit înseamnă pregătit. Dar când vine vorba de a avea pace în mijlocul furtunii, cunoașterea este ineficientă. Singura prevenire care este eficientă este să-ți dezvolți o încredere sigură în Dumnezeul care ține în mâinile Sale, de la cel mai mic atom la vastele întinderi ale universului. Din fericire, El deține încă totul în control!”

Sikhu Daco este asistentul editorial principal pentru inVerse – un nou plan de studiu biblic pentru tineri dezvoltat de Departamentul Școlii de Sabat al Conferinței Generale. Timp de mai bine de un deceniu, a lucrat în departamentul laic al campusului, după ce a obținut licența în biochimie și franceză. De asemenea, deține un master în religie cu accent pe Teologia Sistematică de la Universitatea Andrews. În calitate de colaboratoare în cadrul emisiunii de discuții inVerse din Biblie la televiziunea Hope Channel, ea se combină cele două pasiuni, cea  pentru studiul Bibliei și pentru departamentul de tineret. Sikhu și soțul ei, Archie, au trei băieți, în vârstă de 4 ani, 2 ani și cel mic de  9 luni.

Întrebări de meditat:

Te-ai luptat cu credința în perioade de criză?

Te-ai luptat să înveți cum să ai încredere atunci când toate circumstanțele și toate sentimentele par să indice că nu există o soluție bună disponibilă pentru tine?

De ce să nu ceri lui Dumnezeu să-ți ofere mai multă încredere și o credință mai puternică în făgăduințele Sale?

Provocare la cercetarea inimii:

Îngrijorarea, anxietatea, stresul, sunt reacții naturale atunci când ne confruntăm cu situații dificile, incontrolabile. Gândește-te la viața și la familia ta. Care sunt unele lucruri care te fac să-ți faci griji pentru ei? Care sunt scenariile care te determină să te temi?

Acum deschide Biblia și încearcă să găsești versete și istorisiri care îți promit pace și putere de la Dumnezeu. Citește-le, scrie-le, memorează-le și crede-le. Poate exista ceva ce nu poate fi gestionat de Dumnezeul nostru?

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este CARTE-2.jpg

Pentru aprofundare – Sugestii pentru studiu suplimentar în această săptămână:

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este Rugaciune.png

 Ziua 78 – Motive de rugăciune – Vineri, 12 iunie 2020

MOTIVE DE LAUDĂ:

  • Pastorul H.: Mulțumesc foarte mult pentru rugăciunile voastre! Vărul meu și soția lui sunt mai bine acum.
  • O persoană a dat o donație substanțială pentru a ajuta evangheliștii cu literatura din întreaga lume în această perioadă de criză. Evangheliștii cu literatura găsesc modalități noi și creative de a ajunge la oameni cu cărți spirituale, în ciuda carantinei!

CERERI:

  • Rugați-vă pentru mai multă credință și adevăr în Dumnezeu, în special în acest timp de criză.
  • Rugați-vă pentru binecuvântarea lui Dumnezeu pentru membrii care operează taxiuri în Panama City, utilizându-i ca centre mobile de influență. Jumătate din cetățenii Panama trăiesc în Panama City.
  • Rugați-vă pentru viitoarea evanghelizare pentru grupe mici, organizată de Departamentul Misiunea Femeii în Uniunea Nigeriei de Vest.
  • Rugați-vă pentru membrii familiei voastre și ai familiei extinse. Rugați-vă ca cei care nu-L cunosc pe Isus ca Mântuitor personal, să fie atrași de El și să fie convertiți.

Sursa: https://www.redesteptaresireforma.ro

Traducere: Adina Păltineanu

Puteţi adăuga motivele dumneavoastră de rugăciune pe grupul: „Buzunarul cu Rugăciuni”

Materiale pentru studiu suplimentar:

Capitolul 35 — Taci, fii liniștită! (cartea Hristos, Lumina Lumii – E. G. White)
Capitol bazat pe textele din Matei 8, 23-34; Marcu 4, 35-41; Marcu 5, 1-20; Luca 8, 22-39.

Fusese o zi plină de evenimente în viața lui Isus. Lângă lacul Galileii, El rostise primele Sale parabole, explicându-le oamenilor din nou, prin ilustrații ușor de înțeles, natura Împărăției Sale și felul în care ea avea să fie întemeiată. El a asemănat lucrarea Sa cu cea a semănătorului, dezvoltarea Împărăției Sale cu creșterea seminței de muștar și cu efectul aluatului în măsura de făină. Marea despărțire finală a celor neprihăniți de cei nelegiuiți fusese ilustrată prin parabola cu grâul și neghina și prin pilda cu năvodul. Valoarea nemărginită a adevărurilor vestite de El fusese ilustrată prin comoara ascunsă și mărgăritarul de mare preț, iar în parabola cu stăpânul casei, îi învățase pe ucenici cum să lucreze ca reprezentanți ai Săi.
Toată ziua învățase și vindecase; iar la venirea serii, gloatele încă se îmbulzeau în jurul Lui. Zi după zi lucrase pentru ei, abia luându-și timp pentru masă sau odihnă. Criticile răutăcioase și răstălmăcite, cu care fariseii Îl urmăreau continuu, făceau ca lucrarea Lui să fie cu atât mai grea și mai obositoare; acum sfârșitul zilei L-a găsit atât de obosit, încât S-a hotărât să caute adăpost într-un loc retras, dincolo de lac.
Țărmul răsăritean al lacului Ghenezaret nu era nelocuit, deoarece se mai găseau câteva sate ici și colo, pe lângă lac; dar era o regiune pustie în comparație cu țărmul apusean. Avea populație mai mult păgână decât iudaică și avea legături puține cu Galilea. În felul acesta, Îi oferea lui Isus adăpostul retras pe care-l căuta și de aceea El i-a îndemnat pe ucenici să-L însoțească acolo.
După ce a dat drumul gloatei să plece, ei L-au luat în corabie, chiar “așa cum era”, și au plecat cu grăbire. Dar nu aveau să plece singuri. Se mai aflau și alte corăbii de pescari la țărm și acestea s-au umplut repede cu oamenii care Îl urmau pe Isus, doritori să-L vadă și să-L asculte.
În cele din urmă, scăpat de îmbulzeala mulțimii și frânt de oboseală și foame, Mântuitorul S-a întins pe fundul bărcii și a adormit repede. Seara fusese calmă și plăcută și liniștea domnea peste lac; dar deodată cerul s-a întunecat, vântul s-a prăvălit sălbatic prin trecătorile muntelui, de-a lungul țărmului de răsărit, și o furtună îngrozitoare a izbucnit pe lac.
Soarele coborâse la apus și întunecimea nopții se lăsase peste apa biciuită de furtună. Valurile, agitate cu furie de vântul sinistru, se aruncau cu îndrăzneală asupra bărcii ucenicilor și amenințau să o înghită. Pescarii aceștia oțeliți își petrecuseră viața pe lac și își conduseseră barca în siguranță prin multe furtuni; de astă dată însă, tăria și priceperea lor n-au ajutat la nimic. Ei erau neputincioși în ghearele furtunii și, când vedeau că barca li se umplea cu apă, nădejdea îi părăsea.
Absorbiți de eforturile lor de a se salva singuri, uitaseră că Isus era cu ei în barcă. Acum, văzând că munca le este zadarnică și că îi așteaptă moartea, și-au amintit cine le poruncise să traverseze marea. Singura lor speranță era Isus. În slăbiciunea și disperarea lor, au strigat: “Învățătorule! Învățătorule!” Dar întunericul cel des Îl ascundea din fața lor. Glasurile lor au fost înghițite de vuietul furtunii și n-a venit nici un răspuns. Îndoiala și temerea i-au cuprins. Oare să-i fi uitat Isus? El, care biruise boala, demonii și chiar moartea, nu era în stare să-i ajute pe ucenicii Lui acum? Nu Se gândea oare că ei sunt într-o asemenea nenorocire?
Au strigat din nou, dar nu s-a auzit alt răspuns, decât urletul apei înfuriate. Barca aproape se scufunda. O clipă și părea că vor fi înghițiți de valurile înfuriate.
Deodată, lumina unui fulger străbate întunericul și ei Îl văd pe Isus dormind netulburat de zgomot. Cu uimire și disperare, ei au strigat: “Învățătorule, nu-ți pasă că noi pierim?” Cum se poate ca El să Se odihnească așa de liniștit când ei sunt în primejdie și se luptă cu moartea?
Strigătul lor Îl trezește pe Isus. La lumina fulgerului, ei văd pe fața Lui o pace dumnezeiască; citesc în privirea Lui uitare de sine, iubire duioasă, iar inima lor, îndreptându-se către El, strigă: “Doamne, scapă-ne că pierim”.
Niciodată nu a rostit un suflet strigătul acesta fără să fie luat în seamă. În timp ce ucenicii înalță vâslele pentru a face o ultimă sforțare, Isus Se ridică. El stă în picioare în mijlocul ucenicilor, în timp ce furtuna urlă, valurile se sfărâmă peste ei, iar fulgerul Îi luminează fața. Își ridică mâna, atât de des folosită în fapte de milă, și spune mării înfuriate: “Taci, fii liniștită!”
Furtuna încetează. Valurile se liniștesc. Norii se retrag, se arată stelele. Corabia plutește lin pe apa liniștită. Întorcându-Se către ucenicii Săi, Isus îi întreabă cu tristețe: “Pentru ce sunteți așa de fricoși? Tot n-aveți credință?” (Marcu 4, 40.)
O tăcere grea s-a lăsat asupra ucenicilor. Nici Petru nu îndrăznea să-și exprime groaza care-i umplea inima. Corăbiile care porniseră să-L însoțească pe Isus fuseseră în aceeași primejdie ca aceea a ucenicilor. Teroarea și disperarea stăpâniseră și peste oamenii din ele, dar porunca lui Isus a adus liniștea asupra acelei scene îngrozitoare. Furia furtunii adunase corăbiile la un loc și toți cei care erau pe ele văzuseră minunea. În calmul care a urmat, temerea a fost uitată. Oamenii șopteau între ei: “Ce fel de om este acesta de-L ascultă până și vânturile și marea?”
Când a fost trezit pentru a întâmpina furtuna, Isus era perfect liniștit. Nu era nici urmă de teamă în cuvânt sau privire, pentru că în inima Lui nu era teamă. Dar El nu era liniștit pentru că puterea Sa era nemărginită. Nu ca un “Domn al cerului și al pământului” stătea El așa liniștit. El renunțase la puterea aceea, pentru că zice: “De la Mine Însumi nu pot face nimic.” (Ioan 5, 30.) El Se încredea în puterea Tatălui. Isus Se sprijinea pe credință — credință în iubirea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu — și puterea acelui cuvânt care a liniștit furtuna era puterea lui Dumnezeu.
După cum Isus Se sprijinea prin credință pe purtarea de grijă a Tatălui, tot astfel și noi trebuie să ne încredem în purtarea de grijă a Mântuitorului nostru. Dacă s-ar fi încrezut în El, ucenicii ar fi rămas liniștiți. Teama lor în timpul primejdiei le-a descoperit necredința. În strădania lor de a se salva singuri, ei au uitat de Isus; și numai atunci când, ajunși la disperare, nu s-au mai încrezut în ei înșiși, ci s-au îndreptat către El, Isus a putut să le dea ajutor.
De câte ori nu avem și noi aceeași experiență ca ucenicii! Când se adună furtuna ispitelor, când fulgerele sălbatice strălucesc și când valurile se prăvălesc peste noi, ne luptăm singuri cu furtuna, uitând că este Unul care ne poate ajuta. Ne încredem în propria putere, până când pierdem orice nădejde și suntem aproape de pieire. Atunci ne aducem aminte de Isus și, dacă-L strigăm să ne mântuiască, chemarea noastră nu va fi în zadar. Deși, plin de întristare, El mustră necredința și încrederea noastră în noi înșine, niciodată nu ne lasă fără ajutor când avem nevoie. Fie pe uscat, fie pe mare, dacă avem pe Mântuitorul în inima noastră, nu trebuie să ne temem. Credința vie în Răscumpărătorul va liniști marea vieții și El ne va scăpa din primejdie, cum știe că este mai bine.
Mai e încă o învățătură spirituală în această minune a liniștirii furtunii. Experiența fiecărui om mărturisește în favoarea adevărului cuvintelor Scripturii: “Cei răi sunt ca marea înfuriată, care nu se poate liniști…. Cei răi n-au pace, zice Dumnezeul meu.” (Isaia 57, 20.21.) Păcatul ne-a distrus pacea. Cât timp eul este nesupus, nu putem găsi odihnă. Patimile cele mai mari ale inimii nu pot fi stăpânite de nici o putere omenească. În privința aceasta, suntem la fel de fără putere ca ucenicii, care nu erau în stare să liniștească furtuna ce urla. Dar Acela care a liniștit valurile Mării Galileii prin Cuvântul Său are un cuvânt aducător de pace pentru orice om. Oricât de grozavă ar fi furtuna, aceia care se îndreaptă spre Isus cu strigătul: “Doamne, mântuiește-ne” vor fi eliberați. Harul Lui, care împacă sufletul cu Dumnezeu, liniștește frământarea patimilor omenești și, în iubirea Lui, inima găsește odihnă. “A oprit furtuna, a adus liniștea și valurile s-au potolit. Ei s-au bucurat că valurile s-au liniștit, și Domnul i-a dus în limanul dorit.” (Psalmii 107, 29-30.) “Deci, fiindcă suntem socotiți neprihăniți, prin credință avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.” “Lucrarea neprihănirii va fi pacea, roada neprihănirii: odihna și liniștea pe vecie.” (Romani 5, 1; Isaia 32, 17.)
În zorii zilei, Mântuitorul și însoțitorii Lui au ajuns la țărm și lumina soarelui răsărind atingea apa și uscatul ca o binecuvântare de pace. Dar de abia coborâseră pe țărm și au avut înaintea ochilor o priveliște mai cumplită decât furia furtunii. Dintr-un ascunziș aflat între morminte, s-au aruncat asupra lor, ca și cum ar fi vrut să-i sfâșie, doi demonizați. De oamenii aceștia erau agățate bucăți din lanțurile pe care le sfărâmaseră când au scăpat din închisoare. Pe corp aveau răni care sângerau, acolo unde se tăiaseră cu pietre ascuțite. Ochii lor priveau rătăciți prin părul lung și murdar și orice asemănare cu ființele omenești părea că fusese ștearsă de către demonii care îi stăpâneau; semănau mai mult a fiare decât a oameni.
Ucenicii și însoțitorii lor au fugit cuprinși de groază; dar deodată și-au dat seama că Isus nu era cu ei și s-au întors să-L caute. El era acolo unde Îl lăsaseră. El, care liniștise furtuna, care îl întâmpinase mai înainte pe Satana și-l biruise, n-a fugit din fața acestor demoni. Când, dezamăgiți, scrâșnind din dinți și făcând spume la gură, acești oameni s-au apropiat de El, Isus a ridicat mâna care poruncise valurilor să se liniștească, și ei nu s-au putut apropia mai mult. Urlau fără putere în fața Lui.
Cu autoritate, El a poruncit duhurilor necurate să iasă din ei. Cuvintele Lui au pătruns în mintea întunecată a acelor nenorociți. Slab de tot, ei și-au dat seama că aproape de ei se afla Cineva care putea să-i scape de sub stăpânirea chinuitoare a demonilor. Au căzut la picioarele Mântuitorului, să I se închine; dar, când au deschis gura să-I ceară milă, demonii au vorbit prin ei, strigând cu putere: “Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt? Te rog nu mă chinui”.
Isus a întrebat: “Care îți este numele?” Și răspunsul a fost: “Numele meu este ‘Legiune’, pentru că suntem mulți”. Folosindu-i pe acești nenorociți ca mijloace de comunicare, ei L-au rugat pe Isus să nu-i alunge din regiunea aceea. Pe coasta muntelui, nu departe de acolo, păștea o turmă de porci. Demonii au cerut îngăduința să intre în ei și Isus le-a îngăduit. Deodată turma a fost cuprinsă de panică. Porcii au alergat nebunește spre stânci și, nefiind în stare să se oprească pe țărm, s-au aruncat în apă și au pierit.
Între timp, o schimbare minunată avusese loc cu demonizații. În mintea lor pătrunsese lumina. Ochii lor străluceau de inteligență. Fața lor, atâta vreme deformată după chipul lui Satana, s-a îmblânzit deodată, mâinile pătate de sânge s-au liniștit și, cu vocea veselă, oamenii preamăreau pe Dumnezeu pentru eliberare.
Din vârful stâncilor, păzitorii porcilor au văzut cele petrecute și au alergat să ducă veștile acestea atât stăpânilor lor, cât și celorlalți oameni. Cu frică și uimire, întreaga populație a alergat înaintea lui Isus. Cei doi demonizați fuseseră groaza ținutului. Nimeni nu avea curaj să treacă pe unde se aflau ei, căci se puteau arunca oricând asupra trecătorilor cu furie diavolească. Acum, oamenii aceștia erau îmbrăcați și cu mintea întreagă, stând la picioarele lui Isus, ascultând cuvintele Lui și slăvind Numele Aceluia care îi vindecase. Însă oamenii care au văzut această scenă minunată nu s-au bucurat. Pierderea porcilor îi afecta mai mult decât eliberarea acestor captivi ai lui Satana.
Pentru binele stăpânilor acestor porci se îngăduise să vină asupra lor această pagubă. Ei erau absorbiți de lucrurile pământești și nu se îngrijeau de marile nevoi ale vieții lor spirituale. Isus dorea să spulbere vraja nepăsării lor egoiste, ca ei să poată primi harul Său. Dar regretul și indignarea pentru pierderea trecătoare le-au orbit ochii, așa că nu au mai văzut îndurarea Mântuitorului.
Manifestarea puterii supranaturale a stârnit prejudecățile oamenilor și a provocat temerile lor. Puteau să vină nenorociri și mai mari, dacă Străinul acesta rămânea între ei. S-au temut de ruină materială și s-au hotărât să se lipsească de prezența Lui. Cei care trecuseră lacul împreună cu Isus au povestit tot ce se întâmplase în noaptea trecută: despre primejdia din mijlocul furtunii și despre felul în care au fost liniștite vântul și marea. Dar cuvintele lor erau fără efect. Cu groază, oamenii s-au strâns în jurul lui Isus și L-au rugat stăruitor să plece de la ei; și El i-a ascultat, luând corabia îndată către țărmul opus.
Oamenii din Gherghesa aveau în fața lor dovada vie despre puterea și îndurarea lui Hristos. Ei i-au văzut pe oamenii cărora le fusese redată puterea de judecată; dar se temeau așa de mult să nu-și primejduiască interesele pământești, încât Acela care biruise pe domnul întunericului în fața lor era tratat ca un nepoftit și Darul ceresc a fost alungat de la ușile lor. Noi nu avem ocazia să ne îndepărtăm de persoana lui Isus așa cum au făcut cei din Gherghesa; sunt totuși mulți care refuză să asculte de cuvântul Lui, deoarece ascultarea ar însemna sacrificarea unor interese lumești. Pentru ca nu cumva prezența Lui să le pricinuiască vreo pierdere bănească, mulți leapădă harul Lui și îndepărtează Duhul Lui de la ei.
Dar cu totul altele au fost sentimentele demonizaților vindecați. Ei doreau să fie în tovărășia Eliberatorului lor. În prezența Lui se simțeau la adăpost de puterea demonilor, care le chinuiseră viața și le irosiseră puterile. Când Isus era gata să urce în corabie, s-au ținut strâns de El, au îngenuncheat la picioarele Lui și L-au rugat să-i țină aproape, ca să poată asculta mereu cuvintele Lui. Dar Isus le-a poruncit să meargă acasă și să vestească ce lucruri mari a făcut Domnul pentru ei.
Ei aveau ceva de lucru: să meargă acasă, între păgâni, și să povestească despre binecuvântările primite de la Isus. Era greu pentru ei să se despartă de Mântuitorul lor. Cu siguranță că urmau să aibă multe greutăți în mijlocul concetățenilor păgâni. Și îndelunga lor despărțire de societate părea să-i fi făcut neînstare de lucrarea ce le era încredințată. Dar, îndată ce Isus le-a arătat datoria, ei au fost gata să asculte. Ei nu numai că au povestit în familie și între vecini despre Isus, ci au mers prin Decapole, vestind pretutindeni puterea Lui mântuitoare și povestind cum au fost eliberați de demoni. Făcând lucrul acesta, ei primeau o binecuvântare mai mare decât aceea pe care ar fi avut-o dacă ar fi rămas în prezența Lui. Atunci când lucrăm, pentru a duce mai departe vestea cea bună a mântuirii, suntem aduși mai aproape de Mântuitorul.
Cei doi demonizați vindecați au fost cei dintâi misionari pe care i-a trimis Hristos să predice Evanghelia în regiunea Decapole. Oamenii aceștia avuseseră prilejul să asculte învățăturile lui Hristos numai câteva clipe. Nu avuseseră niciodată ocazia să asculte o predică a Lui. Ei nu puteau să-i învețe pe oameni ca ucenicii care fuseseră zilnic cu Hristos. Dar purtau în propria persoană dovada că Isus era Mesia. Ei puteau spune ceea ce știau, ce văzuseră, ce auziseră și ce simțiseră singuri din puterea lui Hristos. Lucrul acesta îl poate face oricine a fost atins în inima lui de harul lui Dumnezeu. Ioan, ucenicul iubit, scria: “Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieții…. Ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă.” (1 Ioan 1, 1-3.) Ca martori ai lui Hristos, trebuie să spunem ce știm, ce am văzut, auzit și simțit. Dacă L-am urmat pe Isus pas cu pas, vom avea ceva foarte precis de spus cu privire la felul în care El ne-a condus. Putem spune cum am pus la probă făgăduința Lui și am văzut că este adevărată. Putem mărturisi ceea ce știm despre harul lui Hristos. Aceasta e mărturisirea pe care o cere Domnul și din lipsa căreia lumea piere.
Deși oamenii din Gherghesa nu L-au primit pe Isus, El nu i-a lăsat în întunericul pe care îl aleseseră. Când L-au rugat să plece, încă nu auziseră cuvintele Lui. Nu știau ce resping. Din cauza aceasta, El le-a trimis din nou lumină, prin aceia pe care nu puteau refuza să-i asculte.
Făcând să piară porcii, Satana avea ca scop să-i îndepărteze pe oameni de la Mântuitorul și să împiedice predicarea Evangheliei în ținutul acela. Dar tocmai întâmplarea aceasta a trezit toată regiunea aceea, cum nimic altceva nu ar fi fost în stare s-o facă, și a îndreptat atenția tuturor către Hristos. Deși Mântuitorul a plecat, oamenii pe care El îi vindecase au rămas ca martori ai puterii Lui. Aceia care fuseseră instrumentele domnului întunericului au devenit canale de lumină, trimiși ai Fiului lui Dumnezeu. Oamenii se minunau când ascultau aceste vești nemaipomenite. În întreaga regiune s-a deschis o ușă pentru Evanghelie. Când Isus a revenit în Decapole, lumea s-a adunat în jurul Lui și, timp de trei zile, nu numai locuitorii unui oraș, ci mii de oameni din toate împrejurimile au ascultat solia mântuirii. Până și puterea demonilor este sub stăpânirea Mântuitorului nostru și lucrarea răului este întoarsă spre bine.
Întâlnirea cu demonizații din Gherghesa cuprindea o învățătură pentru ucenici. Ea arăta adâncimea degradării în care caută Satana să târască întregul neam omenesc și misiunea lui Hristos de a-i elibera pe oameni de sub puterea celui rău. Ființele acelea nenorocite, care locuiau printre morminte, posedate de demoni, robite de patimi nestăpânite și de plăceri scârboase, ne arată ce ar fi ajuns omenirea, dacă ar fi fost lăsată sub stăpânirea lui Satana. Influența lui Satana se exercită necontenit asupra oamenilor, ca să tulbure simțurile, să stăpânească mintea pentru rău și să ațâțe la violențe și crime. El slăbește corpul, întunecă inteligența și înjosește sufletul. Ori de câte ori leapădă invitația Mântuitorului, oamenii se supun lui Satana. În toate domeniile vieții, în familie, în afaceri și chiar în biserică, mulți oameni fac astăzi același lucru. Din cauza aceasta s-au răspândit pe pământ violența și crima, iar întunericul moral, ca o mantie a morții, învăluie casele oamenilor. Prin ispitele lui iscusite, Satana îi face pe oameni să se dedea la rele tot mai mari, până când ajung la decădere morală și la ruină. Unica siguranță împotriva puterii lui se află în prezența lui Isus. Înaintea oamenilor și a îngerilor, Satana a fost descoperit ca vrăjmaș și distrugător al omului; Hristos, ca prietenul și eliberatorul omului. Spiritul Său va dezvolta în om ceea ce înnobilează caracterul și umple de demnitate ființa sa. Va înălța pe om pentru gloria lui Dumnezeu în corp, suflet și spirit. “Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste și de chibzuință.” (2 Timotei 1, 7.) El ne-a chemat ca să căpătăm “slava” — caracterul — Domnului nostru Isus Hristos; ne-a chemat ca să fim “asemenea chipului Fiului Său.” (2 Tesaloniceni 2, 14; Romani 8, 29.)
Iar oamenii care au fost înjosiți până au ajuns instrumente ale lui Satana sunt și acum transformați, prin puterea lui Hristos, în soli ai neprihănirii și trimiși de Fiul lui Dumnezeu să spună “tot ce ți-a făcut Domnul, și cum a avut milă de tine”.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.