Mesaj pastoral – 25 martie 2020

Dragi fraţi şi preţioase surori, vă invit şi în această seară (măcar în fiecare zi de miercuri, de la ora 20 la ora 21) să medităm împreună la acelaşi pasaj, să ne rugăm cu aceleaşi gânduri şi pentru aceleaşi motive.

Chiar dacă nu ne vedem, totuşi ne rugăm împreună. Dumnezeu poate face mari minuni prin rugăciuni!

Criza coronavirusului se accentuează pe zi ce trece. Stările sau atitudinile extreme sunt din ce în ce mai vizibile: în timp ce tot mai mulţi intră în panică, alţii sunt din ce în ce mai iresponsabili. Eu cum sunt? Tu cum eşti?

Imnul creştin recomandat pentru început: 200 – „Am venit la Tine, Doamne?”

Gândul serii:

„Sunt eu mai bun, mai sfânt, mai credincios, mai spiritual decât alţii? Sunt cu adevărat mai aproape de Dumnezeu, sau doar am o impresie?”

De cele mai multe ori, prin comparaţie cu ceilalţi din jur, sunt ispitit să cred şi chiar să afirm: „Eu sunt mult mai bun decât ceilalţi. Nu beau, nu fumez, nu desfânez, nu înjur, nu fur, nu… ş.a.m.d.” Oare credinţa adevărată se rezumă la o listă de lucruri interzise de care mă feresc ca de coronavirus? Doar prin aceasta sunt eu mai bun, prin ceea ce nu fac?

Dar dacă eu DOAR CRED că sunt mai bun şi este DOAR PĂREREA MEA, ce se întâmplă? Ce este de făcut?

  1. Texte biblice:

Pentru înţelegerea aroganţei spirituale, să citim cu atenţie pasajul din Luca 18:9-14:

 „A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi, şi dispreţuiau pe ceilalţi. Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era Fariseu, şi altul vameş. Fariseul sta în picioare, şi a început să se roage în sine astfel: „Dumnezeule, Îţi mulţămesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta.  Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.” Vameşul sta departe, şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept, şi zicea: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!”  Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a pogorât acasă socotit neprihănit decât celalt. Căci oricine se înalţă, va fi smerit; şi oricine se smereşte, va fi înălţat.”” (Exodul 20:18-21)

Prima expresie cheie este în versetul 9: „SE ÎNCREDEAU ÎN EI ÎNŞIŞI”.

Apare şi o a doua expresie cheie pentru acest pasaj: „NU SUNT CA CEILALŢI OAMENI” (versetul 11). Prin comparaţie cu ceilalţi, fariseul se considera mai bun, inclusiv faţă de vameş.

Fariseul putea să stea în picioare, să privească plin de aroganţă şi să se înălţe pe sine. Şi acestea nu fără motiv; el avea o listă clară de lucruri bune pe care le făcea. Era scrupulos, era merituos, era un bun înfăptuitor al legii iudaice.

În schimb, vameşul era cu faţa la pământ. El doar se umilea prin atitudine şi cuvinte. El era păcătosul. Nu era în stare nici măcar să nominalizaze vreo listă de păcate pe care le făcea. Doar recunoştea că este un mare călcător al legii. Simţea şi conştientiza că nu face nimic bun.

Cine a plecat acasă socotit neprihănit?

  • Paragrafe inspirate:

„În parabola cu vameșul și fariseul, rugăciunea arogantă: “Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni” era într-un contrast izbitor cu cererea pocăinței: “Ai milă de mine, păcătosul.” (Luca 18, 11.13.) În felul acesta, Hristos a mustrat fățărnicia iudeilor. Sub simbolul smochinului neroditor și al cinei celei mari, El a prevestit nenorocirea care trebuia să cadă peste un popor nepocăit. Cei care lepădaseră în mod batjocoritor chemarea la praznicul Evangheliei au auzit cuvintele sale de avertizare: “Vă spun că nici unul dintre cei poftiți nu va gusta din cina Mea.” (Luca 14, 24.)” (E. G. White – Hristos Lumina Lumii, pag. 495)

„Mi-au fost arătate și alte femei din _____ care se războiau cu adevărul. Mi-a fost prezentată una dintre acestea care îmbrățișase câteva puncte ale adevărului și apoi nu a mers mai departe cu rămășița poporului lui Dumnezeu. Ea avea o părere înaltă despre sine și credea că înțelege tot adevărul. După părerea ei, era înțeleaptă și mi-a fost prezentată ca privind mereu înapoi, referindu-se astfel la o experiență avută demult, când primise o anumită lumină, și se considera suspusă, gândind că are suficientă lumină și cunoștință pentru a instrui întregul trup. Credința ei era șovăielnică și incoerentă. Multe dintre ideile ei cu privire la adevăr sunt greșite și, cu toate acestea, ea este egoistă, plină de sine, îndreptățindu-se mereu. Ea e gata să-i învețe pe alții, însă nu este dispusă să se lase învățată. A disprețuit sfatul și a dat la o parte învățăturile lui Dumnezeu oferite prin servii Săi. Am văzut-o cum se îndreptățea și i-am văzut viața devoțională, de rugăciune. Ca și fariseul, ea își enumera faptele bune: “Îți mulțumesc, Doamne, că nu sunt ca ceilalți oameni hrăpăreți, nedrepți, preacurvari sau chiar ca vameșul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.” (Luca 18, 12.) Rugăciunea fariseului nu a fost luată în seamă, ci a bietului vameș, care a putut să spună doar atât: “Doamne, ai milă de mine, păcătosul”, trezind mila Domnului. Rugăciunea lui a fost acceptată, în timp ce rugăciunea fariseului arogant a fost respinsă. “Fiindcă oricine se înalță va fi smerit, iar cine se smerește va fi înălțat.” (Luca 18, 14.)”  (E. G. White – Mărturii, vol. 1, pag. 330-331)

„Pentru unii care “se încredeau în ei înșiși că sunt neprihăniți, și disprețuiau pe ceilalți”, Domnul Hristos a spus parabola Fariseului și a vameșului. Fariseul s-a suit la Templu să se roage, nu pentru că simțea că este păcătos și deci avea nevoie de iertare, ci pentru că gândea despre sine că este drept și spera să câștige astfel laude de la oameni. El privea închinarea sa ca un merit, care-l va recomanda înaintea lui Dumnezeu. În același timp, rugăciunea sa dădea posibilitatea oamenilor să-și facă o părere înaltă despre evlavia sa. El spera să dobândească atât favoarea lui Dumnezeu, cât și a omului. Închinarea sa era determinată de interesele sale egoiste.

Și astfel, el era plin de îngâmfare. El manifesta aceasta în privirea, umblarea și rugăciunile lui. Ținându-se departe de ceilalți, ca și când ar fi zis: “Dă-te înapoi, nu te apropia de mine, căci sunt sfânt” (Isaia 65, 5), el stătea și se ruga “în sine”. Mulțumit în totul de sine, el gândea că Dumnezeu și oamenii îl privesc cu aceeași plăcere.” (E. G. White – Parabolele Domnului Hristos, pag. 150)

„Oricine se încrede în sine, considerând că este neprihănit, va disprețui pe ceilalți. Ca și Fariseul, se judecă pe sine comparându-se cu alți oameni și de aceea judecă pe toți ceilalți după sine. Neprihănirea sa este prețuită după a altora, și cu cât sunt aceștia mai răi, cu atât mai neprihănit apare prin contrast, el. Îndreptățirea sa de sine îl face să acuze. Ceilalți sunt condamnați de el ca fiind călcători ai Legii lui Dumnezeu. În acest fel el manifestă același spirit ca al lui Satana, acuzatorul fraților săi. Cu un astfel de spirit, îi este imposibil să intre în comuniune cu Dumnezeu. El se întoarce acasă lipsit de binecuvântarea divină. (E. G. White – Parabolele Domnului Hristos, pag. 151)

„Pentru fiecare dintre clasele reprezentate prin Fariseu și vameș, găsim o lecție în istoria vieții apostolului Petru. În primii ani ai apostolatului său, Petru gândea despre sine că este puternic. Asemenea Fariseului, după propria sa judecată, el “nu era ca ceilalți oameni.” Când Domnul Hristos în ajunul trădării Sale înștiința pe ucenicii Săi: “În noaptea aceasta toți veți avea un prilej de poticnire în Mine”, Petru, plin de încredere în sine declară: “Chiar dacă toți ar avea un prilej de poticnire, eu nu voi avea.” Marcu 14, 27.29. Petru nu cunoștea atunci primejdia în care se găsea, încrederea în sine l-a amăgit. El gândea despre sine că este în stare să se împotrivească ispitei, dar când, numai după câteva ore, încercarea veni, el se lepădă de Domnul său blestemând și jurându-se.” (E. G. White – Parabolele Domnului Hristos, pag. 152)

„Rugăciunea vameșului a fost ascultată deoarece ea a fost manifestarea dependenței ce căuta să se prindă de cel Atotputernic. Eul personal nu era decât o rușine pentru vameș. Tot așa trebuie văzut de toți aceia care caută pe Dumnezeu. Prin credință — credință care renunță la orice încredere în sine — cel ce se roagă trebuie să se prindă bine de puterea Celui veșnic.” (E. G. White – Parabolele Domnului Hristos, pag. 159)

APEL:

Coronavirusul a început să ucidă în masă. Mulţi creştini, (laici sau clerici), cu sfidare, aroganţă şi încumetare, se comportă ca şi cum ar fi chiar deasupra lui Dumnezeu. O persoană mi-a spus: „Eu nu mă tem… EU sunt prieten cu Dumnezeu…!”. Dar declaraţia aceasta era contrazisă TOTAL de atitudinea şi comportamentul lui.

Cred că dorinţa şi rugăciunea noastră ar trebui să fie în acord cu cea sugerată de apostolul Pavel:

„Astfel, deci, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă.  Nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda. De aceea, prea iubiţii mei, fugiţi de închinarea la idoli.  Vă vorbesc ca unor oameni cu judecată: judecaţi voi singuri ce spun.” (1 Corinteni 10:12 -15)

Cea mai perfidă şi cea mai periculoasă formă de idolatrie este egocentrismul şi egoismul. Impresia desăvârşirii personale poate veni de la o imagine deformată despre sine. Şi aceasta nu este de la Dumnezeu.

Dumnezeu să ne dea puterea de a înălţa o rugăciune identică cu a vameşului!

Imn creştin recomandat la încheiere: 305 – „Sunt eu creştin adevărat?

Cu inimă sinceră, pastor, Viorel Dascălu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.