Ziua întâi – LUMINA
În hăul rece, fără de hotar,
Plutea o umbră nepătrunsă,
O lume mută, fără niciun dar,
În ape și în gol ascunsă.
Dar Sfântul Duh deasupra tot veghea,
Sălbaticul potop, de apă multă,
Când umbra Creatorului trecea
Materia îl asculta tăcută.
Şi se-auzea doar vocea lui Isus,
Când blându-i glas a spart genunea:
„Să fie dar lumină!” aşa a spus,
Şi-n dată se văzu minunea.
Din întuneric, viu și sclipitor,
Lumina bună apăru în zări,
Gonind neantul cel cotropitor,
Trezind pământul peste mări.
Şi Cel din slăvi frumos a despărţit,
Cu dragoste și sfinte, calde șoapte.
Şi ce-a făcut rămâne neclintit,
O nouă „Zi”, după o „Noapte”.