Lăudat să fie Dumnezeu pentru că până aici ne-a ajutat! Avem la dispoziție încă un Sabat, o zi de odihnă în Domnul, o zi de apropiere de El şi de Cuvântul Său plin de „nutrimente” spirituale.
Imnul creştin propus pentru deschidere: 206 – „Sigur la Domnu-n braţe!”
Predica pentru Sabatul acesta are drept punct de pornire următorea întrebare:
„Vă plac greutățile, necazurile, încercările şi motivele de întristare?”
Sunt convins că răspunsul unanim este „NU”!
Tocmai de aceea, în această ocazie aş dori să privim neajunsurile vieţii dintr-o altă perspectivă, cea biblică. Contextul Marii Lupte este unul mult mai vast decât pare la prima vedere.
GÂNDUL CENTRAL AL PREDICII:
Când citim Sfânta Scriptură descoperim că şi oamenii cei mai apropiați de Dumnezeu au avut greutăţi, necazuri şi motive de descurajare. Dumnezeu nu i-a protejat „preferenţial” şi nu i-a ferit de încercări. De ce oare? Ce a intenţionat Dumnezeu să-i înveţe pe copiii Săi de-a lungul istoriei, dar şi astăzi?
PRETEXTUL PREDICII:
Cine nu a simţit pe pielea lui niciodată necazul şi întristarea? Cine nu a avut de-a face cu necazul şi boala? Este oare cineva care să nu fi auzit de durere şi moarte? Nici vorbă!
La o simplă căutare pe Google a cuvântului „întristare” şi a familiei lui, cel puţin în limba română, primele pagini cu răspunsuri sunt legate aproape exclusiv de rugăciuni şi acatiste care te scapă (cel puţin teoretic) de întristări.
Am constatat că, din nefericire, nu prea sunt referiri la cauzele întristărilor, nu se identifică corect sursa lor şi nici motivația justă pentru care pot să apară. Ba, extrem de puţini gândesc sănătos despre această realitate: SUFERINŢA UMANĂ. De unde vine, de ce vine şi, mai ales, cum ar trebui să fie privită – acestea sunt chestiuni care chiar merită analizate.
Ne mirăm, ne îngrijorăm, nu dormim noaptea, suspinăm şi plângem ca şi cum durerea, suferința, îngrijorările şi necazurile nu ar fi natural asociate cu situaţia generată de păcat.
Haideţi să ne întoarcem la cauza tuturor greutăţilor.
În grădina Edenului, primii noștri părinţi au ales, în locul BINELUI oferit exclusiv de Dumnezeu, RĂUL dat de Satan. Ispita a fost mare: să cunoşti şi partea întunecată a ceea ce vezi în lumină.
Geneza 3:4-5 „Atunci șarpele a zis femeii: „Hotărât, că nu veți muri, dar Dumnezeu știe că, în ziua când veți mânca din el, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul.”
Probabil primii părinţi au gândit: „Dacă BINELE este atât de bun, oare cât de bun poate să fie RĂUL?” Şi au dorit să-l guste. Ce a rezultat? Priviţi la noi şi la viaţa noastră „infectată” de efectele păcatului! Consecințele dureroase au venit la pachet cu „gustosul” păcat.
Cum ar fi arătat lumea noastră fără RĂU? Noi nu ştim, putem doar să ne închipuim.
Geneza 3:17-19 Omului i-a zis: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale și ai mâncat din pomul despre care îți poruncisem: „Să nu mănânci deloc din el”, blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ți scoți hrana din el în toate zilele vieții tale; spini și pălămidă să-ți dea și să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feței tale să-ți mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci țărână ești și în țărână te vei întoarce.”
Am ales să gustăm RĂUL privind publicitatea falsă făcută de „tatăl minciunii”. Acum ne-am săturat de el. Dar chiar ne-am săturat de RĂU, în sine? Nu ne mai plac plăcerile de o clipă ale păcatului? Nu prea cred. Constat că fugim exclusiv de efectele negative ce urmează din călcarea principiilor. Nemulțumirea nu este legată de faptul că încă mai păcătuim, ci de suferiţă şi asta ne doare. Dacă păcatele noastre nu ar avea drept urmare necazul şi boala, urmate de moarte, cine ar mai fugi vreodată de păcat?
Dumnezeu putea să ne lase în plata păcatului şi atât. Putea să nu-I mai pese de noi.
Romani 6:23 „Fiindcă plata păcatului este moartea, …”
Dumnezeu ar fi fost îndreptăţit să ne abandoneze definitiv, iar noi să ne zbatem în suferinţă permanentă. Era corect şi o meritam. Oare cum ar fi fost asta?
Discutam cu cineva despre „binecuvântarea morţii”. Viaţa aceasta rea şi grea are un final. Există un capăt al durerii, al suferinţei şi al bolii – moartea. Cum ar fi fost ca oamenii să trăiască o veşnicie în păcat, cu toate urmările fizice date de păcat? Imaginaţi-vă un lepros care nu mai are carne şi totuși trăieşte aşa o veșnicie. Gândiți-vă la un suferind de reumatism extrem, cu dureri de nesuportat, ori un om afectat din plin de metastaze, dar care nu ar avea NICIODATĂ un capăt al durerilor. Aţi putea accepta ideea aceasta: „aproape mort” şi totuşi „aproape viu” o veșnicie? Nu-mi pot imagina o lume a celor mai mari suferinţe necurmate, permanente sau veşnice!
De aceea a îngăduit Dumnezeu un punct limită: MOARTEA. Dar, în dragostea Lui, nu S-a oprit aici. Versetul continuă:
Romani 6:23 „…dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Isus Hristos, Domnul nostru.”
Dumnezeu oferă viaţa veşnică prin Fiul Său Isus. Numai că aici apare problema: Dumnezeu nu vrea să ne dea veşnicia în păcat. El nu doreşte mântuirea oamenilor ÎN PĂCAT. Planul Său este acela de a ne mântui DIN PĂCAT. Acesta aduce speranţă. Suferinţa şi durerea vor avea un punct final.
„Însă omul nu a fost lăsat pradă rezultatelor răului pe care-l alesese. În sentința rostită asupra lui Satana a fost dată o indicație a răscumpărării. “Vrăjmășie voi pune între tine și femeie”, a spus Dumnezeu, “între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul”. Geneza 3, 15. Această sentință, rostită în auzul primilor noștri părinți, trebuia să fie pentru ei o făgăduință. Înainte să audă de spini și de pălămidă, de truda și suferința care avea să fie partea lor sau de țărâna în care erau nevoiți să se întoarcă, ei au auzit cuvinte care le-au dat speranță. Tot ce fusese pierdut prin cedarea în favoarea lui Satana putea fi recâștigat prin Hristos.” (E. G. White – Educaţie, pag. 27)
Parcă s-a schimbat puţin perspectiva asupra suferinţei, nu-i aşa?
Durerea, încercarea, necazul şi suferinţa nu ar trebui să ne ia prin surprindere. De ce?
Iată ce explicații oferă apostolul Petru:
1 Petru 4:12-13 „Preaiubiților, nu vă mirați de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat care a dat peste voi; dimpotrivă, bucurați-vă, întrucât aveți parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucurați și să vă înveseliți și la arătarea slavei Lui.”
Mai mult, Petru vede marele avantaj al încercărilor şi al întristărilor:
1 Petru 1:5-8 „Voi sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu, prin credință, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi! În ea voi vă bucurați mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteți întristați pentru puțină vreme, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinței voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere, și care totuși este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava și cinstea, la arătarea lui Isus Hristos, pe care voi Îl iubiți fără să-L fi văzut, credeți în El”
Aşa cum am spus la început, marii oameni ai credinţei au fost trecuţi prin cuptorul încercării. Oare ce a urmărit Dumnezeu prin aceasta?
Putem să începem cu încercarea credinţei lui Avraam:
„În providența Sa, Dumnezeu a adus această încercare asupra lui Avraam, ca să-l învețe lecția supunerii, a răbdării și a credinței, lecții ce aveau să fie așezate în scris pentru binele tuturor acelora care aveau să fie chemați mai târziu să sufere necazuri. Dumnezeu îi conduce pe copiii Săi pe o cale pe care ei nu o cunosc, dar nu-i uită și nici nu-i leapădă pe aceia care își pun încrederea în El. El a îngăduit să vină suferința asupra lui Iov, dar nu l-a uitat. El a îngăduit ca Ioan cel iubit să fie exilat pe insula pustie Patmos, dar Fiul lui Dumnezeu l-a întâlnit acolo și viziunea Sa a fost plină de scene de o slavă nepieritoare. Dumnezeu îngăduie ca încercările să vină asupra poporului Său pentru ca, prin statornicia și ascultarea lor, ei să fie îmbogățiți spiritual, iar prin exemplul lor să fie o sursă de putere pentru alții. “Eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi, gânduri de pace și nu de nenorocire”. (Ieremia 29, 11.) Chiar acele încercări, care pun cel mai sever la probă credința noastră și ne fac adesea să credem că Dumnezeu ne-a uitat, au menirea să ne apropie mai mult de Hristos, ca să lăsăm toate poverile noastre la picioarele Lui și să ajungem să avem parte de pacea pe care El ne-o dă în schimb.” (E. G. White – Patriarhi și profeți, pag. 129)
Să privim cu atenţie la ceea ce spune înţeleptul Solomon:
Eclesiastul 7:3 „Mai bună este întristarea decât râsul; căci, prin întristarea feței, inima se face mai bună.”
Ciudată afirmație: „prin întristarea feţei, inima se face mai bună”. Unii ar spune: „Ce legătură este între lacrimi şi inimă?” În cel mai simplist mod, le-aş răspunde: „Când ochii îţi plâng, tensiunea se schimbă şi inima suferă.” Lucrul acesta este clar demonstrat medical. Dar aici Solomon aduce în centrul atenţiei un adevăr mai adânc: când plângem recunoaștem că ceva nu este bine, când ne doare tânjim după ceva mai bun, când suntem întristaţi oftăm de dor după zilele bune, când vin peste noi necazurile ne gândim la fericirea veşnică pe care am pierdut-o.
Durerea mai mare generează o introspecție mai serioasă şi o dorinţă de îndreptare mai puternică.
„Oricare ar fi neliniștile și încercările tale, deschide-ți sufletul înaintea Domnului. Duhul tău va fi îmbărbătat ca să poată suporta. Va fi deschisă pentru tine calea de a te elibera din încurcătura necazului și dificultății. Cu cât te știi mai slab și mai neajutorat, cu atât mai puternic vei deveni în tăria Sa. Cu cât sunt mai grele poverile, cu atât este mai binecuvântată odihna când le pui asupra Purtătorului de poveri.” (E. G. White – Divina vindecare, pag. 72)
Şi, uite aşa, întristarea feţei determină inima să recunoască starea jalnică în care se află. Apoi, sub influenţa Duhului Sfânt, se naște dorința pocăinței.
„Încercările vieții sunt uneltele prin care Dumnezeu îndepărtează necurățiile și asperitățile din caracterul nostru. Tăierea, nivelarea și cizelarea, arderea și lustruirea lor, sunt o lucrare dureroasă. E greu să fii șlefuit pe tocilă. Dar piatra iese astfel pregătită pentru a-și lua locul în templul ceresc. Maestrul nu lucrează cu atâta atenție și grijă la un material fără valoare. Numai pietrele Sale prețioase sunt lustruite ca pentru un palat.” (E. G. White – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pag. 10)
2 Corinteni 7:8-11 „Măcar că v-am întristat prin epistola mea, nu-mi pare rău; și, chiar dacă mi-ar fi părut rău – căci văd că epistola aceea v-a întristat (măcar că pentru puțină vreme) totuși acum mă bucur, nu pentru că ați fost întristați, ci pentru că întristarea voastră v-a adus la pocăință. Căci ați fost întristați după voia lui Dumnezeu, ca să n-aveți nicio pagubă din partea noastră. În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăință care duce la mântuire și de care cineva nu se căiește niciodată; pe când întristarea lumii aduce moartea. Căci uite, tocmai întristarea aceasta a voastră, după voia lui Dumnezeu, ce frământare a trezit în voi! Și ce cuvinte de dezvinovățire! Ce mânie! Ce frică! Ce dorință aprinsă! Ce râvnă! Ce pedeapsă! În toate, voi ați arătat că sunteți curați în privința aceasta.”
S-au supărat de moarte, corintenii, pe apostolul Pavel. Au fost deranjați profund de mesajele aspre şi de predicile adânci de care au avut parte. Da, dar s-au pocăit. Şi tot răul a fost spre binele lor veşnic.
Romani 8:28 „De altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, și anume spre binele celor ce sunt chemați după planul Său.”
„Dumnezeu încearcă totdeauna pe poporul Său în cuptorul suferinței. În dogoarea focului din cuptor se separă zgura de aurul adevărat al caracterului creștin. Isus este Acela care supraveghează atent încercarea; El știe ce este necesar pentru curățirea metalului prețios pentru ca el să reflecte strălucirea iubirii Sale. Dumnezeu Își învață servii prin încercări grele și apăsătoare. El vede că unii au puteri ce pot fi folosite pentru înaintarea lucrării Sale și pe aceste persoane le pune la încercare; în providența Sa, El îi aduce în poziții care pun la probă caracterul lor și scot în evidență defectele și slăbiciunile care sunt ascunse propriei lor cunoașteri. El le oferă ocazia să corecteze aceste defecte și să se facă vrednici de slujba Lui. El le arată slăbiciunile și îi învață să se sprijine pe El; căci El este singurul lor ajutor și singura lor apărare. În felul acesta, obiectivul Lui este atins. Ei sunt educați, pregătiți și disciplinați, gata să aducă la îndeplinire marile rosturi pentru care le-au fost date puteri îndestulătoare. Când Dumnezeu îi cheamă la lucru, ei sunt gata, iar îngerii cerului li se alătură în lucrarea pe care o au de îndeplinit pe pământ.” (E. G. White – Patriarhi și profeți, pag. 129)
Romani 8:35-39 „Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau 36 După cum este scris: „Din pricina Ta suntem dați morții toată ziua; suntem socotiți ca niște oi de tăiat.” Totuși, în toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncimea, nicio altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Hristos, Domnul nostru.”
Domnul Isus a trecut pe aici înaintea noastră. El a suferit, deşi nu era un păcătos. Dar a devenit modelul nostru şi sursa de speranţă că, împreună cu El, va fi bine.
„Creștinul care veghează este un creștin care lucrează, căutând sârguincios să facă tot ce poate pentru înaintarea Evangheliei. În măsura în care crește iubirea sa față de Răscumpărătorul său, în aceeași măsură crește și iubirea sa pentru semenii săi. El are încercări aspre, așa cum a avut și Învățătorul său; însă el nu îngăduie ca amărăciunea să-i asprească firea sau să-i distrugă pacea minții. El știe că încercarea, dacă este suportată cu bine, îl va spăla și îl va curăți, aducându-l într-o mai strânsă comuniune cu Hristos. Cei care sunt părtași suferințelor lui Hristos vor fi părtași ai mângâierii Sale și, în final, se vor împărtăși de slava Lui.” (E. G. White – Faptele Apostolilor, pag. 261)
1 Corinteni 10:13 „Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Și Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit și mijlocul să ieșiți din ea, ca s-o puteți răbda.”
„Încercările nu vor fi mai mari decât puterea care ne-a fost dată ca să le suportăm. De aceea, să punem mâna la lucru, oriunde este ceva de făcut, având încredințarea că, orice ar veni, ne va fi dată puterea necesară, proporțională cu încercările prin care trecem.” (E. G. White – Calea către Hristos, pag. 125)
A venit momentul să ne plângem mai puţin de efectele păcatului şi să deplângem mai mult starea noastră. Să încercăm să trecem dincolo de efecte, pentru a ajunge la cauză.
„Psalmistul spune: “Încrede-te în Domnul și fă binele; locuiește în țară, și umblă în credincioșie”. (Psalmii 37, 3.) “Încrede-te în Domnul”. Fiecare zi își are poverile, grijile și încurcăturile ei, iar când ne întâlnim, cât de gata suntem noi să vorbim despre greutățile și încercările noastre. Astfel lăsăm să pătrundă în inimile noastre atâtea necazuri de împrumut, atâtea temeri; dăm glas unei apăsătoare poveri de neliniște, încât se poate crede că noi n-avem un Mântuitor iubitor și plin de milă, gata să răspundă cererilor noastre și să ne fie un ajutor totdeauna prezent în caz de nevoie.
Unii sunt totdeauna cuprinși de teamă și de griji închipuite. Ei sunt zilnic înconjurați de dovezile iubirii lui Dumnezeu și în fiecare zi se bucură de bunătățile providenței Sale; dar ei nu iau seama la toate aceste binecuvântări. Mintea lor se ocupă continuu de ceva neplăcut, de care se tem că li s-ar putea întâmpla, sau de unele dificultăți care în adevăr pot exista, dar care, deși foarte mici, le orbesc ochii ca să nu vadă mulțimea lucrurilor pentru care ar trebui să fie mulțumitori lui Dumnezeu. Greutățile pe care unii ca aceștia le întâmpină, în loc să-i apropie de Dumnezeu, singurul Izvor al ajutorului pentru ei, îi îndepărtează de El, pentru că trezesc în ei neliniște și murmurare.” (E. G. White – Calea către Hristos, pag. 121)
Să privim cu alţi ochi realitatea suferinţei.
Aici este locul perfect pentru cuvintele trimise de apostolul Pavel evreilor:
Evrei 12:1-7 „… Uitați-vă, dar, cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoșilor o împotrivire așa de mare față de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeți inima și să cădeți de oboseală în sufletele voastre. Voi nu v-ați împotrivit încă până la sânge, în lupta împotriva păcatului. Și ați uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii: „Fiule, nu disprețui pedeapsa Domnului și nu-ți pierde inima când ești mustrat de El. Căci Domnul pedepsește pe cine-l iubește și bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primește.” Suferiți pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca și cu niște fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepsește tatăl?”
Mântuitorul este cu noi, El ne ştie durerea şi întristarea.
„În toate încercările noastre, avem un ajutor care nu lipsește niciodată. El nu ne lasă să luptăm singuri cu ispita, să ne batem cu răul și să fim în cele din urmă zdrobiți sub poveri și întristare. Cu toate că acum este ascuns de privirea muritorilor, urechea credinței poate auzi glasul Lui, zicând: “Nu te teme; căci Eu sunt cu tine”. “Eu sunt cel viu. Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor.” (Apocalipsa 1, 18.) Am suferit întristările tale, am trecut prin luptele tale, am dat piept cu ispitele tale. Cunosc lacrimile tale; și Eu am plâns. Cunosc chiar și durerile prea adânci pentru a fi rostite la urechea unui om. Să nu crezi că ești singur și părăsit. Deși suferința ta nu mișcă nici o coardă sensibilă în vreo inimă de pe pământ, privește la Mine și vei trăi. “Pot să se mute munții, pot să se clatine dealurile; dar dragostea Mea nu se va muta de la tine și legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul care are milă de tine.” (E. G. White – Hristos Lumina Lumii, pag. 483)
Iată cum concluzionează Pavel ceea ce ar trebui să conteze cu adevărat:
Evrei 12:11-15 „Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, și nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin școala ei roada dătătoare de pace a neprihănirii.
Întăriți-vă, dar, mâinile obosite și genunchii slăbănogiți; croiți cărări drepte cu picioarele voastre, pentru ca cel ce șchioapătă să nu se abată din cale, ci mai degrabă să fie vindecat. Urmăriți pacea cu toți și sfințirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul. Luați seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină de amărăciune, să vă aducă tulburare, și mulți să fie întinați de ea.”
APEL:
Fraţilor, ce ar trebui să facem? Cum ar trebui să privim fiecare suferinţă şi încercare?
Experienţa apostolului Pavel trebuie neapărat subliniată. Ea oferă o lecție deosebită de acceptare a situaţiei grele prin care poate trece omul:
2 Corinteni 12:7-10 „Și, ca să nu mă umflu de mândrie din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un țepuș în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască și să mă împiedice să mă îngâmf. De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia. Și El mi-a zis: „Harul Meu îți este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârșită.” Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare.”
Care este lecţia? „Căci când sunt slab, atunci sunt tare.” Tare de tot! Sună aproape identic cu ceea ce spunea Solomon: „prin întristarea feței, inima se face mai bună.”
Ochii care plâng pot să fie şterşi, inima care este întristată poate fi alinată, mâinile fără putere pot fi revigorate, picioarele obosite pot fi întărite şi trupul care piere poate fi înviat. Aceasta este vestea cea mai bună! Doar că toate acestea pot fi făcute doar de Dumnezeul nostru cel Mare şi Bun.
O veșnicie totul va fi perfect:
Apocalipsa 21:4 „El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.”
Ce alegi? O viaţă în păcat (indiferent cât de lungă ar fi pe pământul acesta) sau o veşnicie cu Dumnezeu, dar fără păcat? Alegerea îţi aparţine. Poţi să alegi „plăcerea de o clipă a păcatului” sau poţi accepta o suferinţă care întristează „după voia lui Dumnezeu”, dar este spre binele tău veşnic.
Dumnezeu a îngăduit să vină peste noi întristarea feţei, ca „inima să se facă mai bună”.
Chiar dacă nu-mi place, eu asta vreau să „păţesc”. Să dea Domnul ca suferinţele, necazurile, încercările, greutăţile şi neajunsurile vieţii să-mi schimbe inima de piatră cu una iubitoare de Dumnezeu. Pe deasupra, vreau să trăiesc cu nădejdea unei veşnicii pline doar de bucurii.
Mă unesc şi eu cu apostolul Pavel în declaraţia:
Romani 8:18 „Eu socotesc că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită față de noi.”
A venit timpul să ne plângem mai puţin de ceea ce ni se întâmplă fizic şi să plângem mai apăsat starea păcătoasă în care ne aflăm.
Dumnezeu să ne dea puterea necesară pentru a îndura, a răbda şi a accepta tot ceea ce ne doare acum, pentru a fi gata în ziua aceea a revenirii Domnului Hristos! Să stăm liniştiţi în grija Sa, orice ni s-ar întâmpla!
AMIN!
Imnul creştin propus pentru încheiere: 407 – „Cu Tine, Domnul meu iubit”
Cu inimă sinceră, pastor Viorel Dascălu.